RELAŢIA PĂRINTE COPIL: MAŞTERA

masteraLiteratura de specialiate abundă în sfaturi din zona parenting despre cum, când şi în ce fel să interacţionăm cu copilul, ce trebuie şi ce nu trebuie să facă sau să zică părintele în toate etapele de creştere ale copilului, zece reguli de aur pe care trebuie să le respecte mama sau tata în educaţia copilului. Nu am găsit însă în blogurile sfătuitoare nimic despre copil şi mama vitregă, adoptivă sau surogat, cu toate că societatea modernă cunoaşte din ce în ce mai multe cazuri de familii reîntregite sau refăcute, cum vreţi să le numiţi. Sunt tot mai multe familii în care soţii de o parte sau de alta vin în căsnicii cu copii din relaţii anterioare sau pur şi simplu adoptă copii din diverse motive. În astfel de cazuri apare realtia de tip: copil – mama nebiologica sau mama vitregă.
Este cunoscut că o mama naturală este condusă dacă nu prin educaţie atunci prin instinct, în creşterea şi educaţia copilului de cel mai natural şi sigur proces: iubirea necondiţionată. În cazul situaţiilor atipice, mama nebiologica aflată în realtie cu copilul, indiferent de motivul mai mult sau mai puţin sincer în care a ajuns în această postură este, fără ipocrizie, vitregită la rândul ei de instinctul matricial de iubire maternă. Ea poate însă să şi-l cultive şi poate juca un rol în această realtie în funcţie de cât de sinceră este, cât de motivată este sau cât de multe abilităţi înnăscute are în această direcţie.
Am ales să vorbesc despre o astfel de relaţie, pentru că deşi este un subiect aproape intim, sunt în măsură în acest moment să tratez subiectul în mod detaşat. Da! am avut experienţa personală a trei mame vitrege.
Prima dintre ele a fost MAŞTERĂ, a două a fost mama-prietenă şi cea de a treia a fost o mama asimilabilă cu noţiunea de: “cunoştinţă accidentală”. Este ştiut că în evoluţie, copilul are trei etape de dezvoltare biologică şi comportamentală: copilăria mică, pubertatea şi adolescenţă propriu zisă. Toate etapele sunt extreme de sensibile dar pubertatea situată în intervalul de vârstă 10-14 ani este zona cea mai critică. Raportat la aceste trei etape prima mea mamă vitregă s-a suprapus peste perioada de pubertate. Nu am să fac portretul mamei MAŞTERĂ pentru că îl cunoaştem cu toţii, dar pot să spun că în lupta mea afectiv-emoţională din acea perioadă, mi-am dezvoltat instinctiv abilităţile de luptător, uneori chiar şi când nu este cazul, în asemenea măsură încât în tot restul vieţii a trebuit să învăţ pas cu pas ce înseamnă empatia, pe care până la o anumită vârstă nici nu ştiam să o definesc.
Cea de a două mama vitregă mi-a relevant uimirea de a afla că cineva străin poate să fie interesat de ce simţi şi ce gândeşti şi asta când tocmai traversam adolescenţa propriu zisă şi din acest motiv înţeleg prietenia ca o valoare umană specială.
Cea de a treia mama – care s-a suprapus peste intrarea mea în maturitate, m-a făcut să am un extrem de ascuţit simţ în a depista persoanele ipocrite de la prima vedere.
Fiecare etapă a dezvoltării emoţionale a copilului este influenţată hotărâtor de cei în preajma cărora creşte, toate evenimentele şi experienţele trăite născând trăsături de caracter explicite pentru omul matur de mai târziu.
Cu toate că fiecare dintre relaţiile experimentate de mine, nu au fost dintre cele mai fericite,mă gândesc că în partea pozitivă a personalităţii mele ele poate au adus şi un plus valoare.
Fără a da sfaturi de cum e mai bine să faci într-o relaţie copil- mama vitegra , întrebarea mea de final este: Tu ce fel de mama vitregă ai fi?

Articol scris de: Mihaela Stan

Acest articol a fost publicat în Blog. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns