Dragostea părinţilor pentru copil

img_6047Relaţia copil – părinte este cea mai importantă relaţie din viaţa noastră şi se află într-o continuă încercare de a forma şi de a dezvolta nu doar copilul ci şi părintele.

Am stat şi am reflectat mult asupra acestui subiect şi trebuie să recunosc că nu e tocmai uşor să vorbeşti despre acest tip de relaţie pentru că ea diferă de la caz la caz. De aceea, voi încerca să creionez relaţia dintre mine şi părinţii mei. Până la urmă, mama şi tata m-au crescut frumos.

O relaţie ca toate celelalte, cu suişuri şi coborâşuri, dar mai ales, cu lecţii, şi nu orice fel de lecţii. Mama şi tata mi-au dat aripi şi apoi m-au învăţat să le întind şi să zbor. Unde? Spre locul în care mă poartă imaginaţia, pentru că mi-au spus că pot. Şi i-am crezut pe cuvânt la început, apoi am început să testez.

Sunt ”acuzată” frecvent că îmi doresc şi ţin mult la independenţa mea. Cred că mi se trage de la prelegerile pe care tatăl meu mi le ţinea atunci când eram adolescentă: ”nu ieşi din casă fără bani în buzunar”, ”poţi să faci asta şi fără să intervin eu pentru tine…”. Chiar dacă atunci părea că a dat militaria jos din pod, astăzi înţeleg ce înseamnă ”în 5 minute urci în casă”, iar acum punctualitatea este unul din punctele mele forte. Şi chiar dacă incercam să negociem pentru încă 5 minute, credeţi-mă, întotdeauna câstiga şi astfel am învăţat cât de important este să-ţi respecţi cuvântul dat. Nu de alta, dar palmele la fund nu erau problema cea mai mare, ci mustrarea.

Trebuie să va mărturisesc că stătea de vorba cu mine aşa cum ar fi stat cu un prieten, în jurul mesei şi îmi povestea diferite lucruri, iar mai apoi îmi cerea să-i spun ce gândesc. Hm, cam dificil pentru o adolescentă sensbila şi timidă, nu? Cu toate astea, am învăţat să-mi spun părerea cu mult curaj şi respect. Cred că m-a pregătit pentru momentul în care el a murit şi a trebuit să ne descurcăm în viaţă, atât eu cât şi sora mea.

Atât pot să va spun, că fără ei n-aş fi fost omul de azi. Că palmele date la fund, certurile, mângâierile, îmbrăţişările şi fiecare „te iubesc” sunt temelia mea. Nu pot să-mi imaginez viaţă altfel, fără ei, abandonată într-un orfelinat sau pe stradă.

De ce spun asta? Pentru că în adolescenţă am început să merg prin casele de copii. Într-o zi, o fetiţă a venit şi s-a aşezat în braţele mele şi cu o voce uşor stinsă mi-a spus ”ce păr frumos ai, ce frumoasă eşti”, apoi m-a mângâiat, m-a privit lung şi a plecat. Atunci am realizat că ea mă vedea aşa pentru că eu aveam dragostea părinţilor mei. O dragostea pe care fetiţa aceea nu o ştia, dar şi-o dorea şi plângea după ea…

Mulţumesc mama, mulţumesc tată pentru tot, pentru Eu de astăzi. Vă iubesc!

Articol scris de: Georgiana Dediş

Acest articol a fost publicat în Blog. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns